Blocaje în trafic, lipsa parcărilor, poluarea şi defrişările necontrolate ale spaţiilor verzi au făcut din „Micul Paris“ un loc greu de locuit. Traficul este considerat cea mai mare problemă a Capitalei. Blocajele au devenit tablouri cu natură moartă pe străzile oraşului, iar deplasarea unei maşini pe axa nordsud a Bucureştiului la o oră de vârf e mai degrabă o adiere de vânt de 5 km/oră. Din cauza traficului greoi, timpul de răspuns al ambulanţelor a crescut şi el, fapt ce a contribuit, numai în 2007, la decesul a peste 2.000 de oameni în intervalul de aşteptare a Salvării.
Timpul, combustibilii şi nervii consumaţi zilnic într-un lung şir de maşini care abia se mişcă fac ca mediul de afaceri al Capitalei să sufere, lucru recunoscut şi de actualul primar, Adriean Videanu, care spune că unii afaceriş ti îşi reconsideră intenţiile de a investi în Bucureşti.
Acuzat de toată lumea, traficul continuă să fie o bună vacă de muls în campaniile electorale, pe fondul unei lipse cronice de acţiuni din partea tuturor celor care s-au aflat la guvernare în ultimii zece ani.
(…..)
INTERESE
Urbanismul de cumetrie şi interesele politice mărunte ţin în loc Capitala, de 16 ani, de la o dezvoltare metropolitană unitară şi eficientă
Organizarea administrativă spartă în şase sectoare, în care fiecare primar şi arhitect decide „ce vrea muşchiul lui“, lipsa de fermitate în aplicarea legilor când e vorba de ilegalităţi în construcţii au contribuit la aspectul de bazar urbanistic al Bucureştiului de azi. Dacă adăugăm la asta şi tărăgănarea continuă a procesului de retrocedare a proprietăţilor, care a favorizat crearea unei clientele abile în a pune mâna pe ultimele parcele de pământ rămase neexploatate în Bucureşti, obţinem tabloul dezolant al Capitalei.
Un plan de urbanism general (PUG), legea de căpătâi în orice oraş, a fost votat de consilierii generali în 2000, imediat după instalarea în funcţie a primarului Băsescu. De atunci, aceiaşi consilieri şi urmaşii lor au votat aproape 1.000 de Planuri de Urbanism Zonal (PUZ) care modifică pe diverse zone regimul de înălţime, funcţiunea şi coeficienţii de ocupare ai terenului, stabilite prin PUG.
Un instrument prevăzut în lege ca excepţie, PUZ-ul a devenit regulă în oraşul în care, cu bani, oricine poate să construiască ce vrea. Şi tot ca o regulă s-a împământenit procedura de „intrare în legalitate“, atunci când autoritatea te prinde că ai construit mai multe etaje decât prevedea autorizaţia sau când ai încălecat gardul vecinului. În loc de demolări care să descurajeze fărădelegea, inspectorii primăriilor au instituit părintescul „nu mai putem să-l demolăm, deci mai bine-l legalizăm“.
Obsesia pentru „buildinguri“
Aşa s-au născut „rezidenţialele“ cu nume exotice, dar în care blocurile sunt atât de înghesuite încât vecinii trebuie să-şi deschidă geamurile pe rând ca să nu şi le lovească. Oraşul a fost cotropit de „buildinguri“ de peste 20 de etaje, pe motiv că „are nevoie de repere“, altoite însă pe aceeaşi infrastructură veche a oraşului şi cu insuficiente locuri de parcare. În Bucureşti, oricine poate să construiască cum vrea, pentru că autorităţile preferă să găsească scuze pentru lipsa de reacţie, în loc să aplice legea.
Clădirile înalte de birouri, pe care permisivitatea criminală a autorităţilor le-a adus în centru sau pe spaţiile verzi, au contribuit şi mai mult la blocajele în trafic sau au lăsat fără apă şi electricitate zonele din jur.
După ce au stricat şi ce mai rămăsese nedemolat de Ceauşescu din centrul istoric, construind printre sau peste clădiri de patrimoniu monumente arhitecturale de prost-gust, edilii bucureşteni au început să se dea de ceasul morţii că oraşul nu atrage turişti.
Metropola, ucisă la faza pe sectoare
Ca ultimă modă, arhitecţii şi urbaniştii, reuniţi în diverse ONG-uri, fac seminarii în care-şi propun să salveze Bucureştiul de la dezastrul urbanistic. Între timp, autorităţile continuă să dea autorizaţii de construcţie pe spaţii verzi, între blocuri, sau în cartiere de case mici, de la 1900.
Tot pentru că e la modă, deşi necesitatea ar fi impus de mult o concretizare, se vorbeşte de ani întregi de „Zona metropolitană“. Liberalii şi democraţii îşi dispută rolul de demiurg al zonei metropolitane. Unii vor ca Bucureştiul să se unească cu Ploieştiul şi să formeze zona metropolitană în nord, iar alţii vor ca extinderea să se producă până în sud, la Dunăre, înglobând şi Giurgiu. Şi pentru că în România orgoliul politic bate interesul naţional, Bucureştiul rămâne în continuare aspirant la statutul de metropolă. Deşi se bate apa în piuă de peste şase ani, nici până azi nu s-a adoptat o lege a Capitalei, în care să se prevadă şi condiţiile necesare dezvoltării regionale a oraşului.
Nimeni nu pare să aibă o strategie măcar cincinală pentru oraş, darmite pe decade. Deşi se vorbeşte despre dezvoltarea unitară a Capitalei, nimeni n-o aplică, deoarece interesele politice şi economice ale primarilor sectoarelor câştigă întotdeauna în faţa extinderii armonioase a oraşului.
OPŢIUNE
Autobuz, metrou sau bicicletă
Pe fondul incapacităţii de a rezolva blocajele zilnice din trafic, primarii au făcut mereu apel la populaţie să folosească transportul în comun sau bicicletele. S-au făcut piste pentru biciclişti, dar multe sunt blocate de maşinile parcate pe ele, iar comportamentul agresiv al şoferilor faţă de biciclişti e de natură să-i descurajeze pe ultimii. Primăria a cheltuit 20 de milioane de euro în ultimii doi ani ca să cumpere 1.000 de autobuze noi, Mercedes, jumătate dintre acestea fiind deja pe străzile oraşului.
Eficienţa transportului în comun n-a crescut însă, modernele autobuze fiind şi ele blocate în trafic, deoarece benzile speciale pentru transportul în comun au rămas în continuare în proiect. Nici metroul nu se descurcă mai bine, cu staţii prea rare şi un număr de trenuri prea mic pentru cât de mulţi călă- tori apelează zilnic la el. Reunirea celor două entităţi de transport în comun sub o singură conducere, care le-ar asigura o dezvoltare unitară, stă şi ea blocată în plan de interesele politico-economice ale primarului şi ministrului transporturilor.
